Mitul pesterii, alegoria lui Platon!

Mitul Peșterii este o alegorie folosita de Platon pentru a demonstra gradele   până la care naturile noastre pot fi iluminate, fiind desemnată cea mai convingătoare și originală metaforă a idealismului.

     Alegoria peșterii este o încercare de a justifica locul filosofului în societate, și anume acela de rege. Platon își imaginează un grup de oameni care locuiesc într-o  peșteră, înlănțuiți pe un perete în subteran, astfel încât să nu vadă lumina zilei. În spatele oamenilor arde constant un foc care luminează diferite statui care sunt mutate de alții, și care produc umbre ce se mișcă pe pereții peșterii. Când oamenii peșterii au văzut acele umbre nu au realizat cât de lipsite de importanță sunt ele pentru viața lor și încep să atribuie acelor umbre diferite forme. Umbrele i-au făcut pe oamenii peșterii să vadă ceea ce ei consideră că ar fi realitatea.

     Alegoric, Platon afirmă că omul eliberat din aceste lanțuri este filosoful, iar filosoful este singura persoană capabilă să deslușească Forma Binelui și deci bunătatea absolută și adevărul. La sfârșitul acestei alegorii, Platon afirmă că este datoria filosofului de a reintra în peșteră. Aceia care au văzut lumea ideală, reprezentată de Soarele dinafara peșterii, care luminează lumea dinafara ei, au datoria să educe oamenii din lumea materială, sau să răspândească lumina acelora din întuneric. De vreme ce filosoful este singurul capabil să recunoască ce este cu adevărat bun și singurul care poate atinge absolutul, el este singurul potrivit să conducă o societate, după spusele lui Platon.

     Astfel că, găsim în alegoria aceasta diferite simboluri cum ar fi:

• peștera semnifică lumea sensibilă (a realității aparente);
• întunericul peșterii semnifică ignoranța omului incult, limitat;
• lanțurile semnifică prejudecățile, simțurile care ne limitează;
• focul semnifică lumina cunoașterii;
• umbrele de pe peretele peșterii semnifică imaginile corpurilor fizice, aparențele care generează opinii întâmplătoare (păreri, rodul percepțiilor și al imaginației), ilustrează în sens simbolic cultura oamenilor, bazată pe aparențe, având deci, o valoare artificială derutantă;
• corpurile purtate prin fața focului semnifică aparențele adevărate, realitatea fizică, generează opiniile adevărate („orthe doxa”), suișul greu spre ieșirea din peșteră și ilustrează în sens simbolic drumul inițiatic spre cunoașterea esențială, cunoașterea prin intelectul analitic;
• contemplarea lumii din afara peșterii — cunoașterea metafizică, prin intelectul pur (episteme, cunoașterea adevărată prin intelect și rațiune)
• Soarele — Ideea Binelui (Perfecțiunea)

     Sufletul se aseamănă cu Ideile pentru că este simplu, nemuritor, cunoaște lumea inteligibilă printr-un proces de conversiune a cărui forță o constituie erosul (iubirea — are ca efect uitarea, în vederea dobândirii purității primare); cunoașterea Ideilor este doar o reamintire („anamnesis”) a sufletului încarcerat în corpul fizic (ideea corpului — închisoarea este o reminescență a orfismului); menirea sufletului este să pregătească omul pentru moarte (eliberarea sufletului nemuritor și întoarcerea în lumea ideilor); condiția eliberării definitive a sufletului este o viață virtuoasă; filosofia este pregătirea sufletului pentru recunoașterea imortalității sale. Teoria Ideilor a fost sever criticată de către Aristotel, dar și de către Plato în dialogul Parmenide.

     Distincția fundamentală pentru psihologia contemporană o constituie distincția sensibil-latent care a pornit de la Platon și de la Mitul peșterii, astăzi, find regăsită într-o teză freudiană care face distincția între conținutul conștient al visului și conținutul latent la care se ajunge prin efort, pornind de la acel conștient.

     Astfel că:

– în Mitul peșterii de Platon, găsim ca sensibil – umbrele văzute de prizonieri pe pereții peșterii și latentul – ceea ce deduceau ei ca există în lumea reală.

– în semnificația visului după Freud (ce a bazat metoda psihanalizei pe baza Mitului Peșterii), găsim sensibilul – visul cum ni-l amintim dimineața și imaginile rămase în minte privind conținutul visului și latentul – semnificația visului, scena primară.

     Găsim aici sau aici o interpretare a Mitului Peșterii.

     Această alegorie poate fi interpretata diferit de fiecare om, în funcție de percepția fiecăruia.

Bibliografie

– Istoria Psihologiei Universale, Ion Manzat

– Wikipedia

Psihologia științifică vs. Psihologia preștiințifică

Psihologia științifică vs. Psihologia preștiințifică

Ebbinghaus spunea ca „psihologia are un trecut lung, dar o istorie scurta”.

Psihologia s-a nascut în mintea lui Aristotel (De anima) si a devenit stiinta desprinzându-se din mintea, unor fizicieni si fiziologi, la jumatatea secolului al XIX-lea.

    „Dacă preţuim ştiinţa printre îndeletnicirile frumoase şi respectate, pe una mai mult decît pe alta, fie pentru exactitatea ei, fie pentru că este printre preocupările mai alese şi mai admirate, atunci din ambele consideraţii, pe drept cuvînt se cade să situăm cercetarea despre suflet printre cele mai de seamă. Cunoaşterea lui pare de altfel să contribuie în mare măsură la aprofundarea adevărului în întregul său, dar mai ales la cunoaşterea naturii, căci sufletul este, oarecum, principiul vieţuitoarelor”.(Aistotel)

Nasterea ei s-a datorat mai ales metodei.

     Unii istorici ai psihologiei trateaza psihologia anterioara actului ei oficial de nastere ca psihologie nestiintifica, metafizica, filosofica sau empirica. Am avea astfel, mai multe psihologii:

•   o psihologie stiintifica

•   o psihologie prestiintifica

Dar, trecutul contine, pe lânga erori si superstitii multe cunostinte si observatii obiective provenite din surse diferite: clinica, scoala, gradina zoologica, penitenciar, de la moralisti, scriitori, medici, pedagogi, grafologi surse si chiar si din domenii extrastiintifice: vânatori si crescatori de animale.

Istoria psihologiei nu este o lunga succesiune de mosteniri:

– au existat filiatii de idei lungi

– rupturi

– cai fara iesire

– probleme care se dezbat în continuare si astazi.

Izvoarele antice si Evul Mediu timpuriu sunt greu de înteles pentru noi, culturile fiind foarte diferite. Teologii crestinismului s-au inspirat însa din Aristotel si Platon, teologia medievala fiind leaganul în care s-au nascut problemele si dezbaterile psihologiei.

      O distinctie fundamentala pentru psihologia contemporana o constituie distinctia sensibil – latent care a pornit de la Platon si de la Mitul pesterii. Astazi o regasim într-o teza freudiana care face distinctie între continutul constient al visului si continutul latent la care se ajunge prin efort, pornind de la cel constient. De asemenea, teoria atribuirii vorbeste despre comportamente manifeste si despre trasaturi de personalitate inferate pornind de la aceste comportamente.

      Astfel că, sensibilul este ceea ce poți auzi, gusta, vedea, pipăi, iar latentul nu poate fi văzut, pipăit, dar putem deduce conținutul lui prin gandire, pornind de la sensibil, inducem greșit latentul.

În Mitul Peșterii, alegorie folosită de Platon pentru a demonstra gradele până la care naturile noastre pot fi iluminate, fiind cea mai convingatoare și originală metaforă a idealismului obiectiv.  Conform Mitului Pesterii, legaturile ce ii tin pe oameni în peșteră sunt prejudecățile, iar umbrele ilustrează în sens simbolic cultura oamenilor, bazată pe aparențe, o valoare artificială derutantă. Sensibilul in Mitul Pesterii sunt umbrele văzute de prizonieri, iar latentul, ceea ce deduceau ei ca există în lumea reală.

            Un alt exemplu este Disputa realism-nominalism (Toma d Aquino – William  Occam). Toma  d’ Aquino , calugar dominican , sub influenta lui Platon considera ca adevarata cunoastere este cea care provine din universalii. Clasele, categoriile, universaliile exista în mod obiectiv, obiectele individuale nefiind altceva decât exemple ale formelor universal W. Occan, calugar franciscan, adept al lui Aristotel considera ca realul nu este alcatuit decât din lucruri singulare pe care le percepem prin simturi, universaliile fiind lipsite de realitate.

     Consecintele acestor doua moduri de gândire asupra psihologiei:

– realismul nu acorda un rol primordial cunoasterii sensibile si se opune metodei experiementale

– nominalismul leaga experienta sensibila de experiment, ca metoda de cunoastere.

      Alt exemplu – În Grecia antica „terapiile psihice” aveau loc în Aesclepia (templele zeului Esculap). Procedura era urmatoarea: bolnavul era culcat, pe rând:  într-o grota și  într-o camera subterană. Remarcăm că ambele spatii sunt plasate sub pamânt – pe pamânt – pe un kline(în gr. pat).  Aici i se dadea sa bea apa din izvorul „memoriei” sau „uitarii”( de fapt un drog care îl aducea pe bolnav într-o stare hipnotica. Acesta se uita la frescele de pe pereti si avea o „viziune onirica” – sub îndrumarea preotului lua loc pe „scaunul memoriei” si povestea ce a vazut în viziunea onirica- vindecare.

     În aceste practici transpare ideea „secretului patogen”,adica ceea ce e tinut secret se afla la originea tulburarilor mentale, frescile reprezentând proiecția, teorie integrata în psihanaliza lui Freud.

      În conceptia lui Aristotel, sufletul era organizat ierarhic:

– sufletul vegetativ, care permite cresterea, dezvoltarea, nutritia, regasibil la plante, animal si om

– sufletul sensibil, care permite existenta senzatiilor si a motricitatii, regasibil la animal si om

– sufletul intelectiv sau rational, care permite gândire si care este regasibil doar la om

     La Aristotel, deci ratiunea apare în prelungirea celor doua etape precedente, carora le este superioara. Pe aceiasi linie de idei, J. Piaget afirma ca inteligenta este o prelungire a adaptarii biologice.

În psihologia socială, trăsăturile nu pot fi arătate, singurul ce se poate vedea este comportamentul (care este sensibil) si pe baza lui facem substituiri ajungând la trăsăturile de personalitate (latentul).

Ruptura epistemologică în istoria pishologiei

     Epistemologia ( ε π ι σ τ ε μ ε în limba elină se pronunță episteme ) – este teoria cunoașterii științifice. Este o ramură a filozofiei care se ocupă cu originile, natura și scopurile, metodele și mijloacele cunoașterii de tip științific. Epistemologia are la bază două întrebări: Ce este cunoașterea științifică?, Cum este posibilă cunoașterea științifică?

Cuvântul epistemologie derivă din două cuvinte grecești: epistēme, care înseamnă „cunoaștere” și logos care înseamnă „studiu al” sau „teorie a”.

În antichitate epistēme semnifica cunoaștere/știință și era contrariul cuvântuluilui doxa care însemna părere, opinie deci o cunoștință nesigură.

„Epistemologia este ramura teoriei științei și totodată a filosofiei care cercetează originea, structura, metodele și validitatea cunoașterii științifice.” (Ștefan Georgescu, 1970)

Epistemologia este studiul cunoașterii de tip științific.

Filosoful neoraționalist Gaston Bachelard, a inventat conceputul de „ruptura epistemologică” pentru a marca momentele de discontinuitate din istoria unei stiinte. În conceptia sa stiinta nu evolueaza cumulativ, liniar, ci este un proces sinuos, în care o noua descoperire ca sa se impuna trebuie sa învinga obstacole epistemologice (idei vechi, adevaruri nonnegociabile pentru o epoca, prejudecati).

Americanul Thomas Kuhn în “Structura revoluțiilor științifice” (1970) inventează conceptual de paradigmă, prin care el desemnează “realizările științifice exemplare care, pentru o perioadă, ofera probleme și soluții model unei comunități de oameni de știință”. Ruptura epistemologică presupune și o schimbare de paradigmă, o trecere de la o paradigma la alta.

Fiind un obiect ideologie, omul a suportat mai multe interpretari după conceptiile despre lume viata din diferite epoci.

Istoria psihologiei apare astfel ca o istorie a reprezentărilor despre om.

    Psihologia (din limba greacă: ψυχή psyché = suflet, λόγος logos = știință) este știința care studiază comportamentul uman, inclusiv funcțiile și procesele mentale ca inteligența, memoria, percepția, precum și experiențele interioare și subiective cum sunt sentimentele, speranțele și motivarea, procese fie conștiente, fie inconștiente.

Bibliografie

Mânzat, Ion, (1994), Istoria universalã a psihologiei. 

Parot, Francoise si Richelle, Marc (1995), Introducere în psihologie. Istoric si metode